Bucuria Simplității

Dragul meu cititor,

M-am așezat să scriu acest jurnal fără să știu foarte bine de unde să încep.

Luna trecută îți vorbeam despre liniște, recunoștință și bucuria de a regăsi frumusețea în lucrurile simple, despre un iulie care așezase multe lucruri în mine și care, privind acum în urmă, cred că a fost doar începutul unei schimbări ceva mai profunde decât îmi dădeam atunci seama. 😊

Pentru că abia după ce august s-a așezat peste viața mea am început să înțeleg că iulie nu fusese, de fapt, un punct de sosire, ci doar o frântură dintr-un nou început interior, unul care începe să se vadă și în exterior și despre care simt că va continua, într-o formă sau alta, și în lunile care urmează.

August a venit cu multe răspunsuri, dar și cu întrebări noi. Cu recunoștință, cu oameni, emoții, bucurii și revelații, dar și cu un fel de liniște pe care nu am știut imediat cum să o numesc. Iar una dintre cele mai importante lecții pe care mi le-a adus această lună este despre inimă. 💚

Despre inima pe care, de cele mai multe ori, o ocolim.

Noi, oamenii, avem tendința să trecem peste inimile noastre și să intrăm direct în cap. Gândim, analizăm, cântărim, calculăm, anticipăm, facem planuri și încercăm să punem ordine în tot ceea ce ni se întâmplă, pentru că mintea ne oferă senzația de control. Iar nouă ne este, în general, teamă de ceea ce nu putem controla.

Inima, însă, nu prea respectă regulile acestea.

Inima simte înainte să înțeleagă. Știe uneori înainte să poată explica. Se bucură, se teme, iubește, doare și se deschide fără să ne ceară întotdeauna permisiunea. 😳

Poate tocmai de aceea ne sperie.

Dar cred că, la un moment dat, vine în viața fiecăruia dintre noi o clipă în care trebuie să alegem dacă mai fugim de ceea ce nu putem controla sau dacă ne hotărâm, pur și simplu, să nu ne mai fie teamă.

Eu am decis să nu îmi mai fie teamă, și am început să-mi ascult inima. 🫶

Inima care s-a trezit

Poate că îți amintești că ți-am povestit deja despre faptul că viața mi-a scos în cale un om minunat care m-a răvășit într-un mod în care nu mă așteptam. Nu vreau însă să îți vorbesc despre el, ci despre ceea ce a trezit acest om în mine.

Pentru că, într-un fel greu de explicat, omul acesta m-a trezit pe mine în mine.

Da, ai citit bine.

Mi-a adus aminte de mine. De femeia care eram înainte să mă pierd în toate lucrurile pe care trebuia să le fac, în toate responsabilitățile, grijile, fricile, comparațiile și încercările de a deveni ceea ce credeam că ar trebui să fiu. Mi-a adus aminte că sunt valoroasă, capabilă, frumoasă, vie și, mai ales, umană.

Mi-a reamintit să fiu mai blândă cu mine. 🥰

Mi-a reamintit să-mi urmez visurile chiar dacă îmi ia mult timp să le duc la bun sfârșit și chiar dacă, pe parcurs, am nevoie să mă opresc. Pentru că o pauză este doar o pauză. Nu este sfârșitul drumului.

Și poate că aceasta este una dintre cele mai importante diferențe pe care am început să le înțeleg în ultima vreme: nu orice oprire înseamnă că ai renunțat.

Uneori te oprești pentru că ai nevoie să respiri. Uneori te oprești pentru că trebuie să te uiți în jur și să vezi dacă încă mergi în direcția care îți aparține. Uneori te oprești pentru că ai obosit. Iar alteori te oprești pentru că viața îți cere să nu mai alergi.

Mi-a reamintit că este în regulă să am ritmul meu, exact așa cum este el, pentru că viața nu este despre „trebuie”, nu este despre viteză, competiție sau comparație.

Și poate că aici am primit una dintre cele mai frumoase confirmări despre mine.

Există oameni cu un nivel mai scăzut de energie și oameni cu un nivel mai ridicat de energie. Unii se mișcă mai lent prin viață, alții se mișcă rapid, prin salturi. Niciuna dintre variante nu este mai bună decât cealaltă.

Cei care au un nivel mai scăzut de energie poate că nu fac salturi spectaculoase, nu explodează înainte și nu schimbă totul peste noapte. Ei cresc mai degrabă precum copacii: încet, așezat, sigur, construindu-și rădăcinile în timp și având, poate, mai puține regresii tocmai pentru că nu au alergat niciodată prea departe de locul în care se aflau. 🤭

Oamenii cu energie ridicată se pot mișca mult mai repede. Cu ei lucrurile pot merge spectaculos de repede, însă uneori și căderile pot fi pe măsură.

Și partea cea mai frumoasă este că niciuna dintre aceste forme de a fi nu este greșită.

Eu am învățat, poate și pentru că sunt ardeleancă și am crescut cu un anumit ritm al lucrurilor, că sunt mai degrabă din categoria celor cu energie scăzută și creștere lentă. Și poate că uneori din exterior pare că nu se întâmplă mare lucru, când, de fapt, în interior se întâmplă totul. Am nevoie de timp ca să înțeleg lucrurile, să le așez, să le simt și abia apoi să merg mai departe.

Și mi-a făcut atât de bine să-mi amintesc că nu este nimic defect la mine, că nu sunt în urmă, că nu trebuie să mă transform într-un om care aleargă doar pentru că lumea din jur aleargă.

Nu trebuie să forțez lucrurile într-o direcție pe care nu o pot susține; și nici nu trebuie să-mi compar viața cu viața altcuiva, pentru că, până la urmă, viața aceea oricum nu îmi aparține. 😉

Rădăcinile mele

August mă lasă, astfel, recunoscătoare pentru multe lucruri, dar poate cel mai recunoscătoare sunt pentru faptul că am reușit să-mi văd și să-mi accept mai bine propriile rădăcini.

Pentru că da, am și eu regretele mele. Am frustrările mele, tristețile mele, întrebările mele și acele mici „tirbușoneli” ale vieții pe care fiecare dintre noi le poartă, chiar dacă nu le vede nimeni.

Sunt om, până la urmă, cu bune și cu mai puțin bune. 🤭

Iar faptul că aici, pe blog, aleg să vorbesc despre bucuria vieții, despre frumusețea lucrurilor simple, despre minimalism, echilibru, răgaz sau felul în care putem trăi mai conștient nu înseamnă că viața mea este lipsită de lacrimi, durere sau zile în care nu știu foarte bine încotro să o apuc.

Bucuria nu exclude tristețea. Simplitatea nu înseamnă absența problemelor; iar o viață frumoasă nu este o viață perfectă, ci poate că este doar o viață în care înveți să nu mai fugi de ceea ce este.

Drumul meu nu trebuie să semene cu al tău

August mi-a mai adus aminte de ceva: este minunat să ai propriul drum, chiar și atunci când el nu are sens pentru ceilalți. Uneori nici măcar pentru tine.

Și totuși, undeva în interior, există un loc în care știi. Știi că acela este lucrul pe care trebuie să-l faci, chiar dacă nu îl poți explica încă foarte bine. 😳

Ne întrebăm atât de des dacă facem ceea ce „trebuie”, dacă suntem suficient de departe, dacă am ajuns unde ar fi trebuit să ajungem până la vârsta aceasta, dacă ceilalți nu cumva au înțeles viața mai bine decât noi.

Dar cu ce rost?

Nu poți compara un trandafir cu o margaretă.

Da, amândouă sunt flori. Au nevoie de lumină, apă și pământ, iar fiecare are frumusețea ei. Dar, dincolo de aceste asemănări, sunt complet diferite.

Trandafirul nu trebuie să devină margaretă ca să fie o floare bună. Margareta nu trebuie să înflorească precum trandafirul. 🌹🌼

Și atunci, de ce am compara doi oameni? De ce aș lua viața altcuiva drept etalon pentru propria mea viață? 🤔

Poate că aceasta este una dintre formele cele mai subtile prin care ne îndepărtăm de noi înșine: încercând să înflorim după calendarul altcuiva.

Punctul zero

Și pentru că sunt om și am stările mele bune și mai puțin bune, drumuri line și drumuri cu zdruncinături, august mi-a adus o altă descoperire: există o a treia stare despre care vorbim mult mai puțin: starea neutră. Punctul zero.

Ne-am obișnuit să împărțim experiențele în bine și rău, pozitiv și negativ, fericire și tristețe. Când ne simțim bine, vrem să ținem cât mai mult de starea aceea și ne este teamă să nu dispară. Când ne simțim rău, abia așteptăm să treacă.

Dar ce se întâmplă atunci când nu te simți nici bine, nici rău? Când pur și simplu ești?

Cred că tocmai acolo poate exista ceva foarte valoros.

Punctul zero este un fel de spațiu suspendat între două stări. Nu este fericire, dar nici tristețe. Nu este entuziasm, dar nici disperare. Este liniște.

Și dacă reușești să nu te sperii de această liniște, ea îți poate oferi ceva ce nu găsești prea ușor în celelalte stări: claritate. Un moment de „Aha!”. Un loc în care poți să te privești fără să încerci imediat să te repari, să te îmbunătățești sau să te transformi. Doar să te privești.

În august am ajuns într-un astfel de punct zero. 😉

Am lăsat, pentru o vreme, deoparte grijile casei, grijile financiare și grijile profesionale, dar am lăsat deoparte și bucuria noii mele relații, bucuria redescoperirii fotografiei și toate celelalte lucruri care mă ocupau în mod obișnuit.

Și am rămas cu mine.

Procesul acesta nu s-a terminat. De fapt, abia a început.

Nu știu dacă punctul zero va dura câteva zile, câteva săptămâni sau cât timp va avea nevoie să dureze. Și pentru prima dată cred că nu mai vreau să-i pun un termen. Pentru că dacă tocmai asta încerc să învăț — să nu mai trăiesc după „trebuie” — ar fi oarecum ironic să-mi spun cât timp am voie să contemplu. 😆

În acest punct zero mi-am dat seama că vreau să mai așez anumite lucruri în viața mea. Că vreau să iau o pauză de la altele. Că regret că am ignorat anumite lucruri și că, în același timp, mă bucur că am făcut loc unor lucruri noi.

Încă mă întreb cum voi continua. 🤔

Poate îi putem spune meditație. Poate contemplare. Eu îi spun, pentru moment, punctul meu zero.

2023. 2025. 2026.

Nu este prima dată când ajung aici.

Am mai trecut prin punctul zero în 2023, atunci când am fost nevoită să iau viața de la zero, imediat după ce am descoperit minimalismul.

Apoi, în 2025, când am înțeles că sănătatea trebuie să ajungă pe primul loc și am început să lucrez mult cu mine, inclusiv asupra unor lucruri vechi, pentru a putea trece către următorul nivel al vieții mele. Pentru mine, sănătatea fizică nu putea fi separată de munca interioară, pentru că una fără cealaltă nu ar fi avut sens.

Iar acum este 2026. Și simt că mă aflu din nou în fața unui prag.

De data aceasta, întrebarea nu mai este doar cum să repar ceea ce a fost sau cum să-mi fac viața mai simplă, ci încotro vreau să-mi îndrept a doua parte a vieții și cum vreau să o construiesc astfel încât să devin cea mai bună versiune a mea, una aliniată și ancorată în propriile valori. 😊

Ce vreau să păstrez? Ce vreau să elimin? Ce nu mă mai servește? Ce merită să duc mai departe?

Și, poate cel mai important, ce vreau să construiesc de acum înainte?

Simt că acest proces are nevoie de timp. ⏳

Mai întâi, grija de sine interioară și autocunoașterea. Apoi sănătatea, de care mă ocup acum. Iar mai departe, viața profesională. Aceasta din urmă este, poate, zona pe care am ignorat-o cel mai mult.

Știu că îmi doresc cu ardoare o schimbare profesională, însă încă nu știu în ce direcție. Și, pentru moment, este suficient să recunosc atât.

Nu toate răspunsurile trebuie să vină în aceeași zi în care apare întrebarea. 😉

O pauză de la blog

Poate că tocmai de aceea, după ce am aprofundat toate aceste lucruri, am decis să iau și o mică pauză de la postările regulate de pe blog.

Nu plec. Doar mă opresc puțin. 🤗

Momentan cred că voi publica o dată, poate de două ori pe lună, în loc de trei ori, și nu voi mai ține neapărat cont de datele fixe de 7, 17 și 27 ale lunii. Voi scrie atunci când voi avea ceva relevant de spus și de împărtășit. ⌨️

Jurnalele vor redeveni, probabil, trimestriale, iar restul vom vedea. 🤷‍♀️

Nu am încă un plan complet. Și cred că este foarte bine așa.

Când am deschis acest blog, în ianuarie 2025, l-am făcut pentru mine, nu pentru o audiență.

A fost o ancoră pentru mintea și sufletul meu.

Faptul că promisiunile pe care mi le făceam aici deveneau publice mă ajuta să mi le asum și să încerc să le duc până la capăt. Iar dacă, din întâmplare, gândurile mele, experiențele mele sau felul meu de a privi lucrurile ajungeau să te inspire și pe tine, atunci cu atât mai bine.

Nu am pornit acest proiect pentru promovare, nu l-am pornit pentru monetizare, și nu am vrut să construiesc un business din el. L-am aruncat, pur și simplu, în neant, cu ancora în mine și cu speranța că poate va fi folositor și altcuiva.

Iar acum, pentru că mă aflu în punctul zero, simt că trebuie să-mi respect propriul proces.

Aici nu există „trebuie”. Există doar eu, cu ceea ce sunt acum, și drumul pe care încerc să-l înțeleg.

Nu știu când voi reveni cu următorul articol. Nu știu nici despre ce voi dori să-ți scriu atunci. Dar știu că mă voi întoarce. 😊

Așa că, pentru mine, această perioadă nu este o dispariție, ci o vacanță. O vacanță de care am nevoie pentru a mă așeza din nou în mine, pentru a-mi lăsa gândurile să se limpezească și pentru a putea reveni cu forțe proaspete, cu mai multă claritate și, sper eu, cu sufletul mai întreg pe drumul pe care îl voi alege.

Rămân în mine

Și poate că aici mă găsești acum.

Rămân în mine. 😉

Ca în stația Dârste despre care îți scriam în jurnalul de anul trecut, când spuneam că „August mi-a fost o lună a contrastelor — între lumină și rugină, între mișcare și așteptare, între ceea ce e în floare și ceea ce se degradează în tăcere. Am învățat, din nou, că timpul nu vine doar să ia, ci și să dezvăluie.”

Cred că și acum aștept același lucru de la timp. Să-mi dezvăluie următorii pași.

Nu vreau să-i forțez, nu vreau să-i inventez, nu vreau să-i compar cu pașii altora. Vreau doar să văd ce apare atunci când las lucrurile să se așeze suficient de mult încât să pot auzi răspunsul.

Poate că acesta este, până la urmă, unul dintre cele mai importante lucruri pe care mi le-a adus august: înțelegerea că nu trebuie să fiu mereu în mișcare pentru ca viața mea să înainteze. 🙏

Uneori creșterea seamănă cu un copac. Din exterior pare că nu se întâmplă nimic. Dar înăuntru, în întunericul pământului, rădăcinile continuă să crească. Iar eu, pentru moment, sunt acolo, la rădăcină. În punctul zero, în liniștea dintre două etape.

Și sunt recunoscătoare. 😌

Recunoscătoare pentru toate lucrurile frumoase care au venit către mine în această lună, pentru oamenii care mi-au amintit cine sunt, pentru fotografia pe care am redescoperit-o, pentru toate bucuriile mici și mari, dar și pentru lucrurile mai dificile care m-au obligat să mă privesc cu mai multă sinceritate.

Recunoscătoare chiar și pentru ceea ce încă nu înțeleg, pentru că poate și necunoscutul are rostul lui. 🤭

Iar ție, dragul meu cititor, îți mulțumesc.

Îți mulțumesc că ai ajuns până aici, că ai citit aceste rânduri și că ai acceptat să privești pentru câteva minute printr-o fereastră către o parte foarte personală din viața mea.

Îți mulțumesc dacă ai fost aici de la început.

Îți mulțumesc dacă ai ajuns pe parcurs.

Și îți mulțumesc chiar și dacă vei descoperi aceste rânduri mult mai târziu.

Iar dacă vei mai fi aici când mă voi întoarce, voi fi recunoscătoare și pentru asta. 🤗

Pentru moment, însă, îmi permit să mă opresc. Să respir, să mă ascult, să rămân în mine, și să las timpul să-mi arate. Pentru că poate că uneori nu avem nevoie să știm imediat încotro mergem.

Poate că avem nevoie doar de suficientă liniște încât, atunci când drumul începe să se contureze, să-l putem recunoaște ca fiind al nostru.

Cu drag și recunoștință,
eu, din punctul meu zero.