Bucuria Simplității

Dragul meu cititor,

Jurnalul de iunie a venit puțin mai întârziat decât era preconizat. 😳

M-am tot așezat la taste, în mai multe seri, cu intenția sinceră de a scrie, dar nu am reușit nicicum să transpun în cuvinte luna care tocmai s-a încheiat. Nu pentru că nu aș fi avut ce povesti, ci pentru că, din anumite puncte de vedere, a fost o lună destul de moartă, iar din alte puncte de vedere a fost o lună extrem de plină.

Și poate că tocmai acesta este paradoxul ei.

Există luni care-mi sunt pline de evenimente, de drumuri, de fotografii, și de oameni, iar când vine momentul să scriu despre ele, cuvintele curg aproape singure.

Dar există și luni ca aceasta, în care la suprafață pare că nu s-a întâmplat mare lucru, însă în interiorul sufletului se duc atât de multe lucruri, încât devine aproape imposibil să aleg de unde să încep.

Iunie a fost una dintre acele luni.

O lună în care am trăit mai mult înăuntrul meu decât în afara mea. 🥺

Am avut de luat câteva decizii financiare mai delicate, în anticiparea verdictului privind pensia de boală a tatălui meu de la 1 iulie, pentru a avea niște economii extra aferente celui mai sumbru scenariu care s-ar fi putut întâmpla, și anume acela în care el și-ar fi pierdut pensia de boală, iar eu locul de muncă.

Sincer, consider că niciodată nu poți să fii pregătit cu adevărat pentru cel mai sumbru scenariu.

Cred că, indiferent cât ai încerca să calculezi, să previi, să economisești sau să îți faci planuri, există întotdeauna un punct dincolo de care nu mai depinde nimic de tine. Și tocmai acel punct este cel care sperie cel mai tare.

Dar măcar poți încerca.

Așa că ceea ce a ținut de mine pentru liniștea noastră financiară, am făcut. 🙏

Desigur, stresul în anticipare a tot crescut pe măsură ce zilele au trecut. 😞

Cred că cea mai grea parte nu este neapărat problema în sine, ci așteptarea. Așteptarea unui răspuns care îți poate schimba liniștea. Așteptarea aceea în care mintea începe să construiască toate scenariile posibile, chiar și pe cele pe care ai prefera să nu le gândești niciodată.

Totusi, ca un preview și un mic teaser special pentru tine, îți spun că totul s-a finalizat cu bine. 🥳

Dar, cu niște emoții copleșitoare.

Și, despre asta voi povesti mai multe în jurnalul următor, pentru că meritul acelei zile este unul aparte.

Apoi… pe partea de creativitate, luna iunie m-a găsit într-un impas creativ. 🥺

Chiar mă uitam zilele trecute prin folderele din anii trecuți și, ca un trend nescris, am observat că, în general, lunile iunie au fost destul de moarte din punct de vedere creativ.

Nu știu dacă este doar o coincidență sau dacă, pentru mine, începutul verii vine întotdeauna cu această liniște ciudată a inspirației lipsă la apel. 🤷🏻‍♀️

Poate că fiecare artist are propriile anotimpuri.

Poate că există perioade în care sufletul creează fără oprire și perioade în care are nevoie doar să respire.

Chiar am avut și încă am zero inspirație pentru a realiza fotografii de orice fel. Și, crede-mă, pentru mine acesta este unul dintre cele mai ciudate sentimente. 🥺

De obicei, văd o fotografie înainte să ridic aparatul la ochi. Mă uit la lumină, la oameni, la câmpuri, la nori sau la oraș și, aproape instinctiv, îmi imaginez cadrul.

În iunie, însă, parcă toate imaginile au rămas doar… imagini. Fără emoția aceea care mă face să apăs butonul declanșator.

Am mers și în câmp, cu speranța de a prinde măcar niște maci în fotografii.

Dar nu a fost să fie. Stiu doar că m-am întors acasă cu aparatul la fel de gol cum plecasem.

Nu am forțat lucrurile.

Cu timpul am învățat că inspirația nu vine atunci când o obligi. Vine atunci când găsește în tine loc pentru ea.

Iar luna aceasta, acel loc era ocupat de alte gânduri. 🤷🏻‍♀️

Și, recunosc! Toată această lipsă de creativitate mi-a dat o stare ușor plumburie în suflet, adiacentă stresului aferent apropierii comisiei de pensii a tatălui meu, despre care îți povesteam mai devreme.

Nu era o tristețe profundă. Nici o lipsă de speranță. Mai degrabă era senzația aceea că sufletul merge mai încet decât de obicei. Că are nevoie de mai multă liniște. De mai multă răbdare. Și, poate, de puțină blândețe din partea mea. 😳

Uneori suntem atât de exigenți cu noi înșine. Ne supărăm că nu mai producem, că nu mai creăm, că nu mai avem aceeași energie, fără să ne întrebăm dacă, poate, sufletul nostru încearcă doar să ducă niște poveri pe care mintea încă nu le-a înțeles pe deplin. 🥺

Privind acum în urmă, cred că asta încerca să facă și sufletul meu. Încerca doar să țină pasul cu toate emoțiile pe care luna iunie le-a adus.

Și, sincer, cred că este în regulă. Cred, că nu putem înflori în fiecare anotimp.

Totuși, nu totul a fost gri. 😁

Și, astfel ar fi nedrept din partea mea să las jurnalul acesta să transmită doar povara pe care am simțit-o în ultimele săptămâni. Pentru că, în tot acest amalgam de emoții, de griji și de incertitudini, a existat și o lumină. Una caldă. Una liniștită, și care s-a așezat încet în sufletul meu. ❤️

În relația cu tot griul, a contracarat un om minunat care mi-a pătruns în suflet, cu căldură și afecțiune infinită, în perioada ultimelor două luni de zile. 🙏

Nu știu dacă există suficiente cuvinte pentru a descrie ce înseamnă să întâlnești un om, exact într-o perioadă în care aveai cea mai mare nevoie de blândețe. 😳

Cred că, uneori, viața are un mod cu totul aparte de a ne surprinde. Tocmai atunci când începem să ne obișnuim cu ideea că vom duce singuri anumite poveri, apare cineva care, fără să încerce să le ia asupra lui, ne ajută să le simțim mai ușoare. 🙏

Și mie, viața mi l-a adus pe acest om, care, oricât de greu mi-a fost, a făcut totul mai ușor în fiecare clipă. Zi de zi.

Nu prin gesturi spectaculoase. Nu prin promisiuni mari. Ci prin prezență. Prin faptul că a fost acolo. Prin răbdare. Prin grijă. 🥰

Prin felul în care a știut să mă asculte atunci când aveam nevoie să vorbesc și prin felul în care a știut să fie chiar și atunci când aveam nevoie doar de liniște.

Un om care, printr-o magie știută doar de el, a reușit să îmi transforme fiecare lacrimă în zâmbet, fiecare rană în vindecare, fiecare durere în acceptare și uneori chiar și în transcendere.

Și, poate că acesta este unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le poate face un om pentru alt om.

Nu să îi rezolve problemele. Nu să îi schimbe viața peste noapte. Ci să îi fie refugiu într-o perioadă în care lumea pare prea apăsătoare. 😳

Cred că acesta este unul dintre cele mai mari daruri pe care le putem primi. Un om care ne face viața mai ușoară doar prin simplul fapt că există. ❤️

Iar pentru asta îi voi rămâne etern recunoscătoare. 🙏

Și tocmai pentru că am întâlnit un om atât de deosebit și de valoros în viața mea, fila de jurnal de astăzi aș vrea să fie puțin diferită. 😁

Simt că luna iunie nu a fost doar despre griji, despre stres sau despre lipsa inspirației.

Simt că, dincolo de toate acestea, mi-a oferit un prilej de a-mi reaminti ceva ce, poate, știam deja undeva în adâncul sufletului, dar pe care îl uitasem în ritmul alert al vieții.

Astfel, azi vreau să îți vorbesc despre o temă mai profundă a existenței noastre. Despre ceva ce, de cele mai multe ori, rămâne neobservat în graba de zi cu zi. 😊

Aș vrea să îți povestesc despre o revelație pe care am avut-o în ultima lună.

De fapt… revelație este mult spus. Cred că este mai degrabă un reminder. Un reminder către mine însămi. Un reminder către tine, prin mine.

Și anume faptul că: iubirea este o alegere pe care trebuie să o faci din nou și din nou, în fiecare clipă, zi de zi, pentru tot restul vieții tale.‼️❤️‼️

Mult timp am crezut că iubirea este un sentiment. O emoție puternică. O flacără care se aprinde spontan și care, dacă este suficient de intensă, va arde singură pentru totdeauna.

Așa ne învață poveștile. Așa încearcă filmele să ne convingă. Așa sperăm fiecare dintre noi atunci când întâlnim omul care ne face inima să bată altfel.

Ne îndrăgostim de începuturi. De emoția primelor conversații. De dorul care apare după doar câteva ore. Și avem impresia că exact aceasta este iubirea.

Dar viața…

Viața nu seamănă deloc cu poveștile. Viața are dimineți în care nu ai chef să vorbești. Are zile în care grijile sunt mai multe decât zâmbetele. Are seri în care oboseala cântărește mai mult decât romantismul. Are neînțelegeri. Are orgolii. Are tăceri.

Nu pentru că iubirea a dispărut. Ci pentru că viața este viață. Iar noi suntem oameni. Obosim. Greșim. Ne speriem. 😞

Avem zile bune și zile mai puțin bune. Avem răni pe care încă învățăm să le vindecăm.

Și tocmai acolo începe iubirea adevărată. 🤗

Nu atunci când totul este ușor. Nu atunci când totul curge firesc. Nu atunci când zâmbetele vin fără efort. Ci atunci când viața te prinde într-un vârtej amețitor și copleșitor, când ai motive să renunți și alegi, totuși, să rămâi prezent.

Să asculți. Să ierți. Să înțelegi. Să reconstruiești, oricum ar fi asta, indiferent de context.

Pentru că, în cele din urmă, iubirea nu înseamnă absența conflictelor. Nu înseamnă lipsa dificultăților. Nu înseamnă perfecțiune.

Iubirea înseamnă alegerea de a nu pleca la primul obstacol. Înseamnă alegerea de a construi, chiar și atunci când este mai greu să construiești decât să renunți.

Iar în ultima lună mi-am reamintit acest lucru într-un mod atât de viu, încât simțeam că nu pot încheia jurnalul fără să îl împărtășesc și cu tine. 😳

Mi-am reamintit, poate mai viu ca niciodată, că iubirea nu este ceea ce simți în cele mai frumoase zile, ci ceea ce alegi să faci în cele mai grele.

Și cred că aceasta este diferența dintre iubirea care doar ne emoționează și iubirea care ne transformă. 🤗

Sentimentele vin și pleacă asemenea anotimpurilor.

Uneori primăvara înflorește în sufletul nostru, alteori iarna pare că îngheață orice emoție. Sunt zile în care iubim cu o ușurință dezarmantă și zile în care oboseala, grijile sau propriile răni par să acopere tot ceea ce simțim.

Dacă relațiile ar depinde doar de ceea ce simțim într-un anumit moment, probabil că foarte puține ar rezista.

Dar alegerea…

Alegerea este cea care dă stabilitate inimii. Este cea care rămâne atunci când emoțiile se liniștesc. Este cea care ne face să spunem „rămân”, chiar și în zilele în care viața nu seamănă deloc cu poveștile pe care le-am visat cândva. 😊

Să alegi să vezi binele din omul de lângă tine chiar și atunci când este imperfect. Să alegi să vorbești cu blândețe atunci când ai putea răni. Să alegi să ai răbdare atunci când nerăbdarea ar părea mai ușoară.

Să alegi să rămâi curios față de sufletul celuilalt, chiar și după ani întregi petrecuți împreună.

Cred că aici se ascunde frumusețea unei relații. În faptul că nu încetăm niciodată să îl descoperim pe omul de lângă noi.

Pentru că, în realitate, niciun om nu rămâne același. Ne schimbăm odată cu anii, cu experiențele, cu bucuriile și cu durerile noastre. Iar dacă vrem să iubim cu adevărat, trebuie să fim dispuși să îl cunoaștem din nou și din nou pe celălalt, în fiecare etapă a vieții lui. 😊

Poate că aceasta este una dintre cele mai mari forme de libertate pe care le avem: libertatea de a iubi conștient. Nu impulsiv. Nu condiționat. Nu doar atunci când ne este ușor. Ci în fiecare zi, în comun acord.

Există o frumusețe aparte în rutina iubirii. O frumusețe pe care, de multe ori, nici nu o observăm. 🤭

În cafeaua pregătită fără să fie cerută. În mesajul de „Ai ajuns cu bine?”. În întrebarea sinceră: „Cum te simți astăzi?”. În îmbrățișarea oferită după o zi grea. În răbdarea cu care îl lași pe celălalt să fie om, cu toate imperfecțiunile lui. 🥰

Cred că acestea sunt gesturile care țin iubirea vie. Nu cele spectaculoase. Nu cele care adună aplauze. Nu cele care impresionează lumea din jur. Ci acelea care se întâmplă atunci când nu privește nimeni. Cele care rămân doar între două suflete. 👀

De multe ori, iubirea este aproape invizibilă pentru cei din afară, dar imens vizibilă pentru două suflete care au învățat să construiască împreună.

Și poate tocmai de aceea sunt atât de valoroase. Pentru că nu sunt făcute pentru a fi văzute. Sentimentele sunt făcute pentru a fi simțite.

Cred sincer, că iubirea nu este despre intensitatea unui început.

Este despre grija de fiecare zi. Despre gesturile mici, repetate. Despre alegerile pe care nimeni nu le vede. 😊

Și cred că aici se ascunde unul dintre cele mai interesante paradoxuri ale existenței.

Iubirea nu rezistă pentru că este puternică. Ci devine puternică pentru că este aleasă în mod repetat. În fiecare dimineață. În fiecare conversație. În fiecare conflict. În fiecare iertare. În fiecare gest aparent neînsemnat. În fiecare zi în care spui, poate fără cuvinte: „Sunt aici.” ❤️

Astăzi, alegerea mea este să cred că iubirea nu este destinul care ni se întâmplă, ci drumul pe care îl construim pas cu pas. 🙏

Pentru că înseamnă că iubirea nu depinde doar de noroc. Nu depinde doar de chimie. Nu depinde doar de emoțiile începutului. Depinde de noi. Depinde de felul în care alegem să ne purtăm unul cu celălalt atunci când viața ne încearcă.

Nu există relații perfecte.

Există doar oameni imperfecți care decid, iar și iar, că persoana de lângă ei merită încă o zi de răbdare. Încă o zi de încredere. Încă o zi de afecțiune. Încă o zi de speranță. Încă o zi în care să aleagă să construiască, în loc să dărâme. ❤️

Iar poate acesta este cel mai frumos adevăr pe care l-am (re)descoperit până acum.

Dacă ai pe cineva pe care îl iubești, spune-i astăzi. Dar, mai ales, arată-i. Nu doar prin cuvinte mari, ci prin prezență, respect, răbdare și grijă.

Spune-i că îl vezi. Spune-i că îl apreciezi. Ascultă-l atunci când are nevoie să fie ascultat. Fii acolo atunci când îi este greu. Îmbrățișează-l fără motiv. Ține-l de mână atunci când lumea pare prea apăsătoare. 🥰

Pentru că, uneori, exact aceste gesturi simple sunt cele care rămân în inimă pentru o viață întreagă.

Pentru că iubirea nu se păstrează într-o promisiune făcută o singură dată. Ea se păstrează într-un „da” rostit în tăcere, în fiecare zi. În fiecare dimineață în care alegi să fii prezent. În fiecare seară în care alegi să nu lași orgoliul să vorbească în locul inimii. În fiecare zi în care alegi să iubești, chiar și atunci când viața nu este perfectă. 🙏

Iar poate, la sfârșitul vieții, nu vom fi definiți de câte ori ne-am îndrăgostit, ci de câte ori am ales să iubim atunci când ar fi fost mai simplu să renunțăm; cu recunoștință pentru fiecare alegere care ne face mai umani. 🤗

Cred că acesta este, până la urmă, cel mai important lucru pe care mi l-am reamintit în luna iunie.

Și, poate tocmai pentru că este atât de simplu, este și atât de ușor de uitat. 👀

Mi-a fost cumva dificil să aștern toate aceste gânduri în cuvinte, pentru că adesea cred că ele sunt mult prea sărăcăcioase pentru a descrie ceea ce simt în profunzime. 😳

Există trăiri care nu pot fi explicate pe deplin. Pot doar să fie simțite.

Iar dacă ai ajuns până aici, sper din suflet ca măcar o mică parte din ceea ce am simțit eu în luna aceasta să fi ajuns și la tine. 😁

Închei aici.

Îți mulțumesc că ai rămas, încă o dată, alături de mine și de gândurile mele. 🙏

Până data viitoare, ai grijă de sufletul tău și de oamenii pe care alegi să-i iubești. Alege-i cu inima. Dar, mai ales, alege să îi iubești în fiecare zi. 🤗

Cu recunoștință,
Alexandra SG