Bucuria Simplității

Dragul meu cititor,

Dacă în fila de jurnal de luna trecută îți povesteam despre câteva decizii financiare pe care le-am luat mai degrabă pentru liniștea sufletului meu decât dintr-o nevoie imediată, astăzi mă bucur că pot începe această nouă filă cu vești mult mai senine. ☺️

O veste care mi-a luat o greutate de pe suflet

Îmi amintesc că îți spuneam atunci că simțeam nevoia să îmi construiesc o mică plasă de siguranță, pentru că exista un scenariu care mă neliniștea mai mult decât îmi plăcea să recunosc.

Mă gândeam la posibilitatea ca tatălui meu să îi fie retrasă pensia de boală în urma reevaluării și, în același timp, la nesiguranța pe care o simțeam în jurul propriului meu loc de muncă. Era unul dintre acele contexte în care nu poți controla aproape nimic, iar singurul lucru pe care îl poți face este să te pregătești cât de bine poți pentru cazul în care viața decide să te pună la încercare.

Mi-am dat seama, încă o dată, că există situații pentru care nimeni nu este pregătit cu adevărat. 😟

Oricât de organizat ai fi, oricâte economii ai avea sau oricât de atent ai încerca să îți construiești viitorul, există momente în care singurul lucru pe care îl poți face este să aștepți. Iar așteptarea are uneori un mod foarte ciudat de a ne consuma energia fără să ne dăm seama. Îți vezi în continuare de muncă, de responsabilități și de rutina zilnică, însă undeva, într-un colț al minții, există permanent un gând care îți șoptește că urmează ceva important.

Din fericire, pentru mine, luna iulie a început exact cu vestea pe care o speram.

A fost una dintre acele dimineți în care simți că îți ții respirația fără să conștientizezi. Ne-am prezentat la comisie pentru reevaluarea tatălui meu, iar eu încercam să mă comport firesc, deși în interiorul meu se dădea o luptă continuă între optimism și teamă. În ultimii ani am fost mai mereu amenințați despre posibilitatea tăierii pensiilor de boală în masă, încât, chiar dacă încercam să rămân rațională, nu puteam să ignor toate acele scenarii pe care mintea mea le construise în lunile din urmă. 😟

Din fericire, anul acesta politicul a rămas deoparte, iar medicina și-a urmat dreptatea.

În fața comisiei s-au aflat cadre medicale care au privit cazul exact așa cum ar fi trebuit privit dintotdeauna: prin prisma realității medicale, nu a unor cifre sau a unor promisiuni politice. Astfel, pensia tatălui meu, pe care o primește de mai bine de douăzeci de ani, a fost prelungită pentru încă un an. 🥳

Poate că, privită din exterior, această veste nu pare spectaculoasă. Nu este genul de întâmplare despre care să epateze la știri și nici nu schimbă lumea peste noapte. Pentru noi însă a însemnat enorm. A însemnat încă un an în care nu trebuie să ne luptăm cu hârtii, contestații și alte luni de incertitudine financiară. A însemnat că dreptatea a avut câștig de cauză și că, măcar pentru moment, putem răsufla ușurați. 🙏

Cel mai surprinzător lucru a fost că abia atunci am realizat cât de mult stres purtasem în mine.

Tata a intrat la evaluare, iar după doar câteva minute a ieșit din cabinet. Totul mi s-a părut atât de rapid, încât primul meu gând a fost că lucrurile au mers prost. Am simțit cum mi se strânge stomacul și, pentru o fracțiune de secundă, am fost convinsă că exact scenariul de care mă temeam devenise realitate. L-am întrebat imediat dacă este totul în regulă, iar el mi-a răspuns simplu, dând afirmativ din cap.

În clipa aceea …

… a fost o descărcare atât de puternică de emoții, încât lacrimile au început să curgă înainte ca eu să apuc măcar să înțeleg ce se întâmplă. Nu am putut să le opresc. Era ca și cum toate lunile în care îmi repetasem că trebuie să rămân calmă, că trebuie să fiu puternică și că vom găsi soluții indiferent de rezultat s-au topit într-o singură clipă. 😱

Tata nu a plâns. Am plâns eu și pentru el, dar și pentru mine. Pentru toate scenariile pe care le construisem fără să vreau, pentru toate nopțile în care mă întrebam cum ne-am descurca dacă lucrurile ar lua o întorsătură nefavorabilă și pentru toată tensiunea pe care o purtasem în mine fără să-mi dau seama cât de apăsătoare devenise. În momentul acela am înțeles că uneori nu conștientizăm cât de greu ne este până când greutatea dispare. 🥺

Am plecat de acolo cu o recunoștință greu de pus în cuvinte. Nu pentru că viața ar fi devenit dintr-odată perfectă, ci pentru că, măcar de această dată, lucrurile au rămas pe făgașul firesc al dreptății. Mai există în continuare provocări, iar sănătatea tatălui meu rămâne una complicată și imprevizibilă, însă mă bucur că nu a trebuit să adăugăm încă o povară peste toate celelalte. 🙏

Uneori, liniștea nu vine din faptul că toate problemele dispar, ci din faptul că una dintre ele încetează, măcar pentru o vreme, să mai apese atât de tare.

Cred că această experiență mi-a amintit încă o dată cât de fragil este echilibrul pe care îl construim în jurul nostru și cât de important este să nu îl considerăm niciodată garantat. De multe ori vorbim despre bugete, despre economii și despre planificare financiară ca despre niște instrumente prin care ne putem îmbunătăți viața. Eu continui să cred același lucru, însă în luna aceasta am înțeles și mai clar că, dincolo de cifre, ele cumpără ceva mult mai valoros: cumpără liniște. Nu pot elimina toate problemele și nici nu pot împiedica viața să ne surprindă, însă pot oferi acel răgaz în care să respirăm și să găsim soluții fără să fim împinși de disperare.

Poate că acesta este unul dintre motivele pentru care vorbesc atât de des aici despre simplitate și despre echilibru financiar. Nu pentru că aș considera economisirea un scop în sine și nici pentru că mi-aș dori să transform fiecare alegere într-un calcul matematic. Dimpotrivă. Pentru mine, banii au devenit în timp un instrument care îmi oferă mai multă libertate emoțională. Libertatea de a nu lua decizii din panică, de a putea traversa perioade dificile fără să simt că totul se prăbușește și de a avea acel mic spațiu de respiro de care fiecare dintre noi are nevoie atunci când viața devine imprevizibilă. 🤗

Bine te-am regăsit. ☺️

Când fotografia s-a întors în viața mea

Tot luna aceasta am simțit că începe să se așeze și un alt capitol care mă întristase destul de mult în ultimele luni.

Dacă ai citit filele mele de jurnal de la începutul primăverii, probabil îți amintești că îți povesteam despre blocajul pe care îl trăiam în fotografie. Pentru cineva care nu are această pasiune, poate părea un lucru mărunt, însă pentru mine a fost una dintre cele mai apăsătoare pierderi ale ultimelor luni. Nu pentru că fotografia ar reprezenta un job sau o obligație, ci tocmai pentru că a fost întotdeauna locul meu de refugiu. 📸

Au existat perioade în care aparatul foto mă însoțea aproape peste tot. Nu ieșeam cu intenția de a realiza imagini spectaculoase și nici nu urmăream perfecțiunea tehnică. Îmi plăcea pur și simplu să mă plimb, să observ lumea din jur și să surprind acele detalii mici care, de cele mai multe ori, trec neobservate atunci când alergăm prin viață. Fotografia a fost mereu felul meu de a încetini ritmul, de a respira mai adânc și de a-mi aminti că frumusețea există chiar și în cele mai obișnuite zile. 😊

Poate tocmai de aceea blocajul acesta m-a afectat atât de mult. Nu îmi lipsea doar fotografia în sine, ci îmi lipsea felul în care mă făcea să mă simt. Îmi lipsea starea aceea de prezență deplină, în care gândurile se liniștesc fără niciun efort și în care rămâi doar tu, lumina și lumea din jurul tău.

Iar spre finalul lunii iulie, aproape pe nesimțite, am simțit că ceva începe să se schimbe.

Nu a existat un moment spectaculos și nici vreun declic pe care să îl pot identifica exact. Pur și simplu, într-una dintre zile, am luat aparatul foto cu mine și am plecat la plimbare. Nu mi-am propus să realizez fotografii deosebite, ci doar mi-am spus că „astăzi trebuie să îmi regăsesc inspirația”. 😳

Și, la un moment dat, aproape instinctiv, l-am ridicat din nou la ochi.

Mi-a fost atât de dor de gestul acesta simplu. 💚

Poate că pentru unii pare ciudat cum un hobby poate cântări atât de mult în viața unui om. Până la urmă, este doar o pasiune, nu o necesitate.

Însă cred că fiecare dintre noi are acel „ceva” care îl ajută să își păstreze echilibrul atunci când viața devine prea zgomotoasă. Pentru unii este grădinăritul, pentru alții pictura, muzica, cititul sau alergatul. 🤷‍♀️

Pentru mine, fotografia a fost întotdeauna mai mult decât un hobby. A fost companionul meu în zilele frumoase, dar și în cele mai puțin frumoase. A fost locul în care m-am refugiat atunci când aveam nevoie să respir puțin mai adânc și să îmi amintesc că lumea este alcătuită și din frumusețe, nu doar din griji, responsabilități și termene-limită.

Fotografia are un mod aparte de a mă ancora în prezent. În clipa în care privesc prin vizor, toate celelalte gânduri se estompează aproape fără să îmi dau seama. Nu mă mai gândesc la liste de sarcini, la probleme sau la lucrurile pe care încă nu le-am rezolvat. Mintea mea începe să observe lumina, felul în care aceasta cade peste clădiri, umbrele desenate pe trotuar, copacii care se mișcă odată cu vântul, oamenii grăbiți, o pisică tolănită pe un gard sau un cățel curios care se oprește pentru câteva secunde să privească în jur. Dintr-odată, tot ceea ce contează este ceea ce se află în fața mea. 🥰

Cred că acesta este motivul pentru care fotografia a fost întotdeauna forma mea preferată de meditație. Fără să îmi propun, mă obligă să fiu prezentă. Nu există loc pentru trecut și nici pentru viitor atunci când încerci să surprinzi un moment care, peste doar o secundă, nu va mai exista niciodată în aceeași formă.

Nici măcar nu mă interesează dacă fotografiile pe care le fac sunt bune din punct de vedere tehnic sau dacă respectă toate regulile compoziției.

În afară de câțiva prieteni și de imaginile pe care le mai împărtășesc uneori aici, nimeni nu mai este martorul acestor fotografii. Ele nu sunt făcute pentru validare și nici pentru aprecierile altora. Sunt făcute pentru mine. Pentru bucuria pe care o simt în clipa în care apăs butonul declanșator, și pentru liniștea pe care mi-o oferă câteva ore petrecute observând lumea cu adevărat.

Uneori avem impresia că pentru a ne încărca bateriile avem nevoie de vacanțe spectaculoase sau de schimbări majore în viață. Eu cred tot mai mult că, de multe ori, este suficient să avem acel lucru simplu care ne face să fim complet prezenți pentru câteva zeci de minute. Pentru mine, în perioada aceasta, acel lucru a fost fotografia. ☺️

Privesc acum în urmă și îmi dau seama că blocajul creativ din ultimele luni nu a apărut întâmplător. A venit după întâmplarea nefericită pe care am trăit-o pe teren în primăvară și pe care ți-o menționam, în treacăt, atunc; iar apoi s-a adâncit după una dintre cele mai triste aniversări pe care le-am avut vreodată. La momentul acela nu aveam cum să știu că, din toate acele întâmplări care păreau atât de apăsătoare, avea să se nască ceva atât de frumos.

Viața are uneori un mod surprinzător de a scrie poveștile noastre.

Există momente pe care le trăim cu impresia că reprezintă doar o pierdere sau doar o suferință, iar abia luni mai târziu înțelegem că ele au fost, de fapt, începutul unui drum nou. Așa s-a întâmplat și pentru mine. Dacă cineva mi-ar fi spus atunci că una dintre cele mai triste perioade ale anului avea să se transforme, în cele din urmă, în cea mai frumoasă relație pe care am trăit-o până acum, probabil că aș fi zâmbit neîncrezătoare.

Și totuși, exact asta s-a întâmplat. 😳

Astăzi mă surprind aproape zilnic gândindu-mă cât de norocoasă sunt că am întâlnit un om atât de blând, atât de cald și de iubitor. Un om care știe să fie alături de mine nu doar în zilele senine, ci mai ales în cele în care simt că mă clatin. Cred că iubirea adevărată nu înseamnă doar fluturi în stomac și momente spectaculoase, ci liniștea aceea profundă pe care o simți lângă cineva care îți face viața mai ușoară doar prin simpla lui prezență. Iar pentru toate acestea mă simt profund recunoscătoare. 🙏

Sănătatea se construiește pas cu pas

Tot în luna aceasta am continuat și călătoria mea spre o viață mai sănătoasă.

Deși cântarul pare că s-a îndrăgostit de aceeași valoare și de aproape două luni oscilează doar câteva sute de grame în sus și în jos, nu mă mai sperie acest platou. Organismul are propriul lui ritm, iar eu învăț să îl respect. 🤭

Privind în urmă, cele douăzeci și șase de kilograme pe care am reușit să le las în urmă anul acesta reprezintă mai mult decât o schimbare fizică. Sunt dovada că pașii mici, făcuți cu răbdare și consecvență, pot schimba enorm felul în care ne simțim. Dincolo de cifre, mă bucur că nu mai am durerile cu care mă obișnuisem ani la rând, că am mai multă energie chiar și în cele mai solicitante zile și că mă simt din nou bine în propriul meu corp. 🥳

Poate că cea mai frumoasă schimbare este felul în care mă privesc astăzi în oglindă. Nu pentru că aș fi atins vreun ideal și nici pentru că aș considera că drumul s-a încheiat, ci pentru că, în sfârșit, mă privesc cu mai multă blândețe.

Tot ceea ce am făcut în această perioadă a fost pentru mine și pentru starea mea de bine. Nu pentru validarea altora și nici pentru a mă încadra într-un anumit standard. Îmi doream doar să îmi recapăt sănătatea, iar faptul că organismul meu a răspuns atât de frumos tuturor acestor schimbări continuă să mă uimească. Corpul uman rămâne, pentru mine, unul dintre cele mai fascinante miracole pe care le putem experimenta. 🥰

Mai este drum de parcurs, bineînțeles. Însă nu mă mai grăbesc. Am învățat că unele transformări nu pot fi forțate și că, uneori, cea mai bună alegere este să îi oferi corpului timpul de care are nevoie.

Exercițiul recunoștinței

Cred că toate aceste experiențe m-au făcut să practic recunoștința într-un mod mult mai conștient decât o făceam înainte. Nu mă refer la acea recunoștință spusă din politețe, ci la acel exercițiu sincer de a privi în jur și de a observa cât de multe lucruri bune există deja în viața noastră.

Da, și eu am zile în care mă plâng, în care obosesc sau în care mă simt copleșită. Nu cred că există cineva care să trăiască permanent într-o stare de optimism. Însă adevărul este că, atunci când mă opresc puțin și privesc cu atenție în jurul meu, descopăr infinit mai multe motive de recunoștință decât motive de nemulțumire. 👀

Sunt recunoscătoare pentru oamenii care îmi sunt alături, pentru sănătatea pe care am reușit să mi-o recapăt, pentru faptul că am un acoperiș deasupra capului, pentru apa care curge la robinet fără să mă gândesc la ea, pentru tehnologia care îmi ușurează viața, pentru transportul care mă poartă acolo unde am nevoie, pentru o carte bună, pentru o cafea băută în liniște, pentru un mesaj primit la momentul potrivit sau pentru o plimbare într-o seară de vară. 💚

Viața este alcătuită dintr-o mulțime de astfel de lucruri mici, iar atunci când învățăm să le observăm, parcă și zilele obișnuite capătă mai multă lumină. 😌

Sunt recunoscătoare chiar și pentru animăluțele care au stat să le fac o poză… 🤭

Înapoi către învățare

Acum, că lucrurile s-au mai liniștit într-o oarecare măsură, simt că pot să mă întorc și către un capitol pe care l-am neglijat destul de mult în ultimele luni: studiul.

M-am simțit adesea vinovată că am pus pe pauză aproape toate cursurile și timpul dedicat învățării, însă astăzi înțeleg că uneori viața ne cere să ne îndreptăm energia acolo unde este cea mai mare nevoie de ea. 😉

În perioada trecută, familia, sănătatea și echilibrul meu interior au avut nevoie de mai multă atenție, iar acum simt că pot redeschide cu bucurie și acest capitol al învățării; căci îmi este dor să învăț, să descopăr lucruri noi și să îmi provoc din nou mintea, iar sentimentul acesta îmi spune că este momentul potrivit să revin.

Desigur, nu înseamnă că toate grijile au dispărut…

În luna august mai așteptăm câteva vești importante din partea chirurgiei pentru tata și sunt conștientă că viața își poate schimba din nou ritmul de pe o zi pe alta. Totuși, am învățat că nu câștig nimic dacă împrumut dinainte grijile viitorului. Prefer să rămân prezentă, pe cât de mult posibil, și să mă bucur de liniștea pe care o avem astăzi, pentru că ziua de mâine va veni oricum, iar atunci îi voi acorda atenția pe care o merită. ☺️

Un iulie care a așezat multe în mine

Privind în urmă, simt că luna iulie nu a fost neapărat una spectaculoasă, ci una care a așezat multe lucruri la locul lor, atât în jurul meu, cât și în interiorul meu.

Sunt recunoscătoare pentru sănătatea mea, pentru tata și pentru timpul pe care încă îl avem împreună, pentru relația mea care continuă să mă surprindă prin câtă blândețe și frumusețe poate aduce în viața mea, pentru faptul că am regăsit fotografia după luni întregi de blocaj, pentru o oarecare stabilitate financiară pe care am reușit să o construiesc pas cu pas și pentru toate lucrurile simple care îmi alcătuiesc viața de zi cu zi. 🥰

Poate că aceasta este una dintre cele mai valoroase lecții pe care minimalismul mi le-a oferit în toți acești ani: fericirea nu vine, de cele mai multe ori, însoțită de artificii și de momente spectaculoase. Ea se strecoară discret în viața noastră, sub forma unei vești bune, a unei plimbări cu aparatul foto în mână, a unui corp care începe să se simtă din nou sănătos, a unui om drag care îți întinde mâna exact când ai nevoie sau a unei seri obișnuite în care îți dai seama că, pentru câteva clipe, sufletul tău este liniștit. 😌

Iar dacă ar fi să închei această filă de jurnal cu un singur gând pe care mi-aș dori să îl iei cu tine mai departe, acela ar fi să îți oferi, din când în când, câteva minute de răgaz în care să privești cu sinceritate spre viața ta. Nu pentru a număra ceea ce îți lipsește, ci pentru a observa ceea ce există deja. 🤗

Sunt convinsă că fiecare dintre noi are zile în care totul pare greu, însă sunt la fel de convinsă că, dincolo de acele zile, există întotdeauna oameni, întâmplări și lucruri simple care merită prețuite. Uneori, tocmai ele sunt cele care ne țin sufletul întreg și ne amintesc că, în ciuda tuturor provocărilor, viața poate fi, în continuare, incredibil de frumoasă.

Cu recunoștință,
Alexandra SG