Bucuria Simplității

Dragul meu cititor,

Luna Mai s-a încheiat. Și, ca în fiecare an, mă găsește așezată în fața jurnalului meu, încercând să adun laolaltă fragmente de gânduri, emoții, întâmplări și lecții care au traversat ultimele zile.

Unele luni trec liniștit, asemenea unui pârâu care curge fără să atragă atenția. Altele lasă urme adânci, asemenea unei ploi de primăvară care spală tot ce întâlnește în cale și scoate la suprafață lucruri pe care poate nici nu știai că le porți în tine.

Pentru mine, luna Mai este întotdeauna una dintre acele luni.

Primul lucru pe care l-am observat la mine și pe care aleg să îl împărtășesc cu tine, cu sinceritate și vulnerabilitate, este că luna Mai vine mereu încărcată de oameni. Nu doar pentru că îmi sărbătoresc propria zi de naștere, ci pentru că în această perioadă celebrez viețile mai multor persoane dragi din jurul meu.

Și tocmai în astfel de contexte îmi devin foarte vizibile propriile limite.

Deși am făcut pași înainte față de anii trecuți, încă mă surprind constatând că nu sunt întotdeauna prietena pe care aș vrea să fiu pentru oamenii pe care îi iubesc și îi prețuiesc. Nu din lipsă de afecțiune. Nu din dezinteres. Ci din anxietate, din nesiguranță și dintr-o timiditate care continuă să existe în mine, chiar dacă nu mai este la fel de puternică precum odinioară. 😔

De fiecare dată când mă gândesc la socializare, apare aceeași voce interioară care îmi spune că nu am ceva suficient de interesant de spus. Că nu sunt pregătită să mă aflu într-o încăpere plină de necunoscuți. Că nu voi ști cum să mă comport. Că mă voi simți stingheră.

Și atunci, de multe ori, aleg retragerea.

Prefer să lipsesc decât să particip cu un zâmbet forțat și cu un nod permanent în stomac.

Poate că nu este cea mai curajoasă alegere. Poate că nu este nici cea mai sănătoasă pe termen lung. Dar este alegerea care îmi respectă limitele actuale.

Am însă norocul de a avea în jurul meu oameni care înțeleg acest lucru. Oameni care nu mă forțează să fiu altcineva. Oameni care nu mă împing în situații pentru care nu sunt pregătită. 🙏

Totuși, sunt conștientă că înaintez cu pași de melc în această direcție.

Știu teoria. Știu expresia aceea atât de des repetată: „Îți învingi fricile făcând exact lucrul de care te temi.”

Dar, cu timpul, am ajuns să cred că această afirmație reprezintă doar o parte din adevăr.

Pentru că uneori, dacă te forțezi să înfrunți ceva pentru care nu ești pregătit, nu faci decât să adâncești rana. Nu orice frică se vindecă prin expunere brutală. Unele au nevoie de răbdare. De blândețe. De timp. ⏳

Astfel, și anul acesta constat că încă păstrez o doză de anxietate în fața grupurilor mari de oameni necunoscuți. Mă descurc infinit mai bine în conversații unu la unu sau în grupuri foarte restrânse. Acolo mă simt în siguranță. Acolo pot fi eu însămi.

În fața unei mulțimi însă, încă mă simt copleșită.

Mai am drum de parcurs…

Al doilea lucru care a marcat această lună este legat de fotografie.

După o experiență neplăcută pe care am avut-o luna trecută în timpul unei ieșiri foto în câmp, și despre care nu am povestit în jurnalul anterior, am realizat că am nevoie să găsesc un partener pentru genul de fotografie pe care îl practic. 📷

Fotografia industrială și fotografia din zonele mai izolate au devenit, în ultimii ani, una dintre cele mai importante forme ale mele de exprimare creativă. Însă experiența respectivă mi-a arătat cât de vulnerabil te poți simți uneori atunci când explorezi singur anumite locuri. 😞

Așa că am început să caut soluții.

Prima idee a fost să revin pe Facebook și să caut grupuri dedicate fotografiei.

Doar că au trecut ani buni de când am renunțat la rețelele sociale și, sincer, ideea nu mă încânta deloc.

Am ales atunci o altă cale.

Am căutat pe Google. Fotografi. Comunități. Evenimente. Expoziții. Orice alternativă la social media.

Și, aproape întâmplător, am descoperit Reddit.

Mi-am făcut cont. Am postat timid. Cu rețineri. Cu emoții.

Nu am găsit încă partenerul foto pe care îl căutam.

Dar, am găsit ceva ce nu mă așteptam să găsesc: oameni buni, autentici, oameni cu care am rezonat. Iar cu câțiva dintre ei am legat prietenii noi.

Una dintre ele a devenit chiar o prietenie profundă și specială, diferită de orice am experimentat până acum.

Nu scriu aceste lucruri pentru a povesti detalii din viața mea personală. Le scriu pentru că ilustrează perfect ideea despre care vorbeam mai devreme.

Uneori, pentru a ieși din zona fricilor și anxietăților, nu trebuie să faci salturi uriașe. Uneori este suficient să faci un pas mic. Un pas care îți respectă ritmul. Un pas care nu te sperie până la paralizie. Un pas pe care îl poți duce. 😌

Pentru mine, acel pas a fost o postare timidă pe un forum.

Și, fără să știu, acel pas mic avea să deschidă o ușă importantă.

Într-o conversație despre ritmuri diferite de dezvoltare și despre comparația cu ceilalți, acest om minunat mi-a spus ceva care a rămas cu mine întreaga lună:

„Doar pentru că nu ai același kilometraj ca alții, nu înseamnă că nu meriți […], atâta timp cât ești dispusă să mergi.”

Am zâmbit când am citit. Și continui să zâmbesc și acum. 🥰

Pentru că, într-o lume obsedată de viteză, performanță și rezultate imediate, poate că avem nevoie să ni se amintească mai des că fiecare om are propriul său drum. Și propriul său ritm.

Dincolo de toate acestea, luna Mai rămâne însă, pentru mine, cea mai dificilă lună a anului.

Nu știu dacă și tu ai o astfel de lună. O perioadă care pare să adune în ea toate grijile, toate întrebările și toate vulnerabilitățile.

Pentru mine, Mai este acea perioadă.

Poate și pentru că tata este născut tot în această lună. Poate și pentru că în ultimii ani s-au acumulat multe emoții în jurul acestei perioade.

Grijile legate de sănătate. Apropierea comisiei de pensii. Incertitudinile. Faptul că, în afară de noi doi, nu mai există prea mulți oameni aproape.

Uneori toate acestea se adună și devin greu de purtat. Foarte greu. 😟

Iar oricât de mult ai încerca să rezolvi lucrurile, să găsești soluții, să gândești pozitiv, există momente în care pur și simplu obosești.

Cazi. Te simți pierdut. Te simți neputincios. Te simți trist. Și singurul lucru pe care îl poți face este să accepți ceea ce este. Să accepți că nu controlezi totul. Să accepți că nu ai toate răspunsurile. Să accepți că uneori singura variantă este să continui să mergi înainte. Pas cu pas, respirație după respirație, zi după zi.

Poate tocmai de aceea am ales ca măcar ziua mea de naștere să o petrec la Marea Neagră. Locul care, de fiecare dată, pare să pună ordine în lucrurile pe care eu nu reușesc să le ordonez. Locul care mă liniștește, care mă vindecă, care îmi oferă claritate.

Doar că anul acesta vremea a avut alte planuri.

În afară de o singură zi însorită, totul a fost gri. Ploaie. Nori. Vânt. Ceruri grele.

Parcă întreaga atmosferă reflecta exact ceea ce simțeam în interior.

A fost una dintre cele mai plumburii zile de naștere pe care mi le amintesc.

La propriu și la figurat.

Și totuși…

Viața are uneori un mod foarte curios de a echilibra lucrurile. ☺️

Pentru că exact atunci când simțeam că griul ocupă tot orizontul, a apărut o rază de lumină.

Acest nou prieten despre care am vorbit mai devreme. Persoana care, printr-o magie pe care nu știu să o explic altfel, a reușit să îmi ridice greutatea aceea din suflet de fiecare dată când amenința să mă copleșească.

Nu știu cum fac unii oameni asta. Nu știu prin ce mecanism misterios prezența lor poate transforma întunericul în lumină. Dar sunt profund recunoscătoare că există. Și că uneori apar exact atunci când avem nevoie de ei. 🥰

După întoarcerea de la mare, nu am mai reușit să mă apropii de camera foto.

Experiența din câmp încă își lasă ecoul.

Încă nu am regăsit liniștea necesară pentru a mă întoarce în locurile mele preferate.

Nu am regăsit curajul. Nu am regăsit pacea.

Și poate că este în regulă.

Arta nu funcționează la comandă. Creativitatea nu răspunde la ordine. Nu poți programa inspirația într-un calendar și nici nu o poți obliga să apară.

Poate tocmai de aceea fotografia de eveniment nu mi s-a potrivit niciodată.

Pentru mine, procesul creativ are nevoie de spațiu, de răgaz, de timp.

La un moment dat mă gândeam chiar să renunț. Să închid definitiv acest capitol.

Dar am primit din nou aceeași lecție simplă și valoroasă — nu contează cât timp îți ia.

„… oricât timp are nevoie, nu contează, dacă reușești să îl duci la capăt.”

Așadar, important este să mergi până la capăt.

Astfel, aleg să mai am răbdare. Să las timpul să estompeze amintirile neplăcute. Să las rănile să se vindece. Și apoi să revin. Poate timid. Poate nesigur. Dar să revin.

În schimb, există și vești bune.

Pe partea de sănătate personală, lucrurile continuă să evolueze frumos. Procesul pe care l-am început își urmează cursul și continui să scap, treptat, de surplusul de greutate.

Nu spectaculos. Nu peste noapte. Dar constant. Iar uneori constanța valorează mai mult decât orice rezultat rapid. 💪

Pe plan financiar, lucrurile s-au mai echilibrat. O decizie personală luată recent mi-a oferit mai multă liniște și mai multă stabilitate pentru perioada următoare.

Iar această liniște mentală valorează enorm. Mai ales într-o lume în care nesiguranța pare să fie prezentă la fiecare pas.

Partea de educație însă a rămas, din păcate, tot stagnantă. Prea multe griji. Prea multe gânduri. Prea mult plumb emoțional.

Uneori citesc aceeași pagină și realizez că nu am reținut nimic. Alteori deschid un curs și îl închid după câteva minute. 😖

Știu că nu este ideal. Știu că nu este eficient. Știu că am investit bani și timp în această direcție.

Dar mai știu și că există perioade în care mintea nu poate absorbi lucruri noi pentru că este ocupată să care alte poveri.

Și poate că și aceasta este o formă de acceptare. 🤷‍♀️

Astfel, luna Mai se încheie pentru mine exact așa cum a început: complexă, contradictorie și profundă.

Cu anxietăți care încă există. Cu răni care încă se vindecă. Cu griji care încă mă însoțesc.

Dar și cu surprize frumoase. Cu oameni neașteptați. Cu lecții valoroase. Cu recunoștință.

Și mai ales cu acceptare. Acceptarea a ceea ce este. Acceptarea a ceea ce nu este. Acceptarea propriului ritm. Acceptarea faptului că viața nu este o competiție de viteză. 😌

Iar dacă ar fi să aleg o singură idee cu care să închei această filă de jurnal, aceea ar fi una care mi-a revenit în minte de multe ori în ultimele săptămâni:

„[…] ești în continuu în proces de fabricare.” – Osho

Poate că acesta este adevărul cel mai simplu și cel mai liniștitor dintre toate.

Nu suntem produse finite. Nu suntem obligați să avem toate răspunsurile. Nu trebuie să fim perfecți.

Trebuie doar să continuăm să mergem. În ritmul nostru. Cu pași mici, dacă atât putem astăzi.

Pentru că și pașii mici tot înainte merg.

Închei aici. Pe data viitoare.

Cu recunoștință,
Alexandra SG