Bucuria Simplității

Viața, între zbucium și lumină mică

Au trecut trei luni. Trei luni de viață, de întâmplări, de răsturnări de gânduri și stări. Mă așez acum, la taste, într-o zi ceva mai răcoroasă de vară învăluită în miros de cafea, și încerc să privesc în urmă — cu o blândețe timidă, cum ai privi o fotografie veche. În ultimele trei luni nu a fost nici ușor, nici simplu, dar a fost… viață. Cu toate ale ei.

Aprilie – Zile tulburi și o pernă de liniște

Aprilie a venit cu pași obosiți. Iar dincolo de tumultul cotidian, nu știu exact de ce, dar am simțit că nu mă mai regăsesc nici în fotografie – ceea ce altădată mă umplea de sens, acum părea gol. Chiar am avut momente în care m-am întrebat sincer dacă mai e pentru mine?! Dacă m-am mințit? Dacă m-a părăsit bucuria fotografiei?

Apoi, pe lângă toate cele mentale și sufletești, au apărut, din nou cheltuieli neașteptate. De data aceasta, a trebuit sa repar o lucrare dentară care a cedat la nici un an distanță. 😞

Și, toate astea au adâncit în mine și mai mult o stare de neputință, ca o senzație că viața nu-mi mai aparține, că viața mă trăiește. Că sunt doar un martor într-un film care nu mă întreabă nimic, unde oricine altcineva, în afara mea este regizorul.
La care adaug și situația cu tata – încă adun bani pentru ultima lui operație. 😟

Pe 4 aprilie am notat în jurnal: „… orice s-ar întâmpla ne stăpânim soarta doar acceptând-o”. M-am regăsit în asta. Am simțit că nu mai pot lupta cu tot ce vine. Și poate nici nu trebuie. Uneori, tot ce rămâne e să accepți. Să reziști. Să speri.

Apoi, pe 14 aprilie am scris: „Ce punem în fiecare clipă e tot ce avem”. Și ce bine mi-a făcut să recitesc asta acum.

Paștele m-a prins într-un echilibru fragil. Nici veselă, nici tristă. Dar a venit Iepurașul cu o pernă cu spumă de memorie și integrat în ea un gel răcoritor — a fost una dintre cele mai mari bucurii ale lunii. Mi-a oferit un somn ceva mai liniștit, între vise ciudate și insomnii recurente.

Se apropia și ziua mea. Și cu ea, inevitabila contemplare: „Încă un an. Încă o bucată de drum fără hartă”. Timpul trece prea repede și uneori mă sperie gândul că îl pierd. Sau că el mă pierde pe mine?! Nici nu mai știu… 🤔

În luna Aprilie, în lipsă de inspirație am rămas în zona familiară a fotografiei: peisaje, pisici și trenuri. 😅
📷Alexandra S.G. – Brașov, Aprilie 2025

Mai – Regăsire, Mare și un Da spus visului

Luna Mai m-a surprins într-o oarecare renaștere, dacă îi pot spune astfel.

M-am întors la fotografie fără presiune. Doar cu bucuria simțirii. Și din asta a răsărit primul meu proiect foto. Astfel, în ziua de 2 mai (care rămâne în inima mea): am spus „da”, fotografia e pentru mine. Aveam doar nevoie să mă întorc la mine. 🙏

A doua zi, am plecat cu un soi de freamăt în suflet, decisă să fotografiez stâlpii de înaltă tensiune printre câmpurile infintă de rapiță proaspăt înflorite. Poate sună ciudat, dar acele imagini au fost pentru mine o întâlnire cu o frumusețe pură. Mister. Liniște. Extaz. Le port și azi în minte! 🥰

Tot în Mai, într-un moment mai energic și echilibrat al lunii, mintea mi-a fugit iar la ideea unui canal de YouTube personal. Mă bântuie gândul ăsta de imediat un an. Dar încă n-am curaj. Încă nu.

Totodată, pe fundal, au apărut din nou griji: instabilitatea economică și politică, cursul valutar expansiv care ne-a devalorizat tuturor puterea de cumpăare, responsabilitățile. O realitate care m-a zguduit, chiar dacă de obicei îmi gestionez bine bugetul. Dar când ai griji pe toate planurile, și cel mai mic dezechilibru financiar pare munte. 😟

Apoi venit ziua mea. Cu bucurie. Cu flori (mulți bujori – preferații mei). Cu supă de chimen de la șefa mea, făcută în același stil cum o făcea bunicul meu – adoooorrr supa de chimen!! Nu mai mâncasem de aproape 10 ani – a fost o supriză minunată! Multumesc! Și, ziua mea a venit și cu un cadou pe care mi l-am făcut singură: câteva ore la Mare. Nu-mi permiteam, financiar vorbind. Dar n-am regretat. Niciodată nu regret marea. Am simțit că trăiesc. A fost cadoul meu. Meritat. Am scris despre asta și în articolul de aici, unde povestesc despre ideea unor „Vacanțe cu rost, nu cu cost”.😊

Două zile mai târziu, a fost ziua lui tata. Cadoul lui – două operații reușite. În loc de sărbătoare, am stat prin spitale. Cum se întâmplă adesea: planurile se rescriu. Dar am rămas recunoscătoare că am reușit să facem și asta, să trecem cu bine peste acest hop al vieții. 🙏

Iar, spre final de mai, am fugit o zi la Tușnad. Acolo e verde cât vezi cu ochii. Și o liniște pe care nu știu s-o descriu. Mi-am încărcat sufletul. Aveam nevoie!

În luna Mai am explorat timp de mai multe zile consecutive câmpul cu rapiță. Am fost martora unei frumuseți și a unei liniști infinite! Abia aștept să explorez din nou zona și anul viitor. ☺️
📷Alexandra S.G. – Brașov, Mai 2025

Iunie – Împiedicări, reparații și o promisiune de răgaz

Iunie a venit cu altele: s-a stricat mașina de spălat, s-a descleiat și ușa de la baie. Din nou bani pe care nu îi planificasem. Anul ăsta cred că nici nu am avut o lună fără cheltuieli neprevăzute. A fost obositor și m-a dezamăgit. Nu situația în sine ci patternul acesta perpetuu al neprevăzutului. 💔

Dar într-o zi mi-am spus: „Și eu merit ceva. Un lucru pentru mine.” Așa că am închiriat un studio la Mare pentru septembrie. O săptămână. 936 lei. Poate că e mult pentru un buget strâns (cu drumul și mâncarea care ajung la vreo 1500 lei), dar… merit! Măcar o dată pe an. Răgazul nu e un moft – e nevoie. 😳

Și ca o veste bună — proiectul meu foto merge mai departe. Timid. Culeg imagini, locuri, lumină. Încet, fără grabă. Îmi doresc să iasă o carte din el, dar va dura câțiva anișori. Și e bine așa. Răbdarea face parte din creație.

Un mic preview din zonele explorate în vederea alcătuirii proiectului meu foto – care așa cum poate deja te-ai așteptat, dacă mă citești de ceva vreme, va fi despre: Timp, Uitare, Transformare și Frumusețea Imperfecțiunii. Despre visurile de beton și industriile fragile acum îmbrățișate de natură.
📷Alexandra S.G. – Locație Confidențială, Iunie 2025

Apoi, am reparat mașina de spălat – are 25 de ani și încă merge. O iubesc! Ea este una din dovezile că unele lucruri, dacă le îngrijești, trăiesc frumos și mult. Ușa, în schimb, a trebuit înlocuită. Dar am găsit una potrivită pe tocul vechi, și ne-am descurcat. Din resturile ușii vechi și al tocului rămas, vrem să facem un pantofar. Vedem dacă ne iese. 😅

Iar la final de iunie… avem deja începutul veștilor de început de iulie — din nou spital. Urmează ultima operație a lui tata. Am strâns aproape toți banii necesari. Pentru diferență voi solicita un avans de salariu sau un mic împrumut financiar de la o cunștință, și mergem mai departe. Obosiți, dar determinați. 💪

Sperăm ca din august să vină un alt fel de lună. Mai liniștită. Ne trebuie pauză. Ne trebuie aer. Ne trebuie un timp doar pentru a fi. Fără reparații, fără calcule, fără dureri, fără neprevăzute dezechilibrante. Doar noi!

Am încheiat Iunie cu o plimbare la Predeal, în cautare de Frăguțe delicioase – și după cum vezi, am găsit câteva. Yummy!! 🤤
📷Alexandra S.G. – Predeal, Iunie 2025

Așadar — trei luni de viață. Uneori frumoasă, alteori grea. Dar mereu vie!

Trag linie și-mi spun: am trăit. Cu întrebări. Cu căderi. Cu momente de bucurie pură și recunoștință. Cu planuri care nu s-au potrivit. Cu visuri care (încă) nu s-au stins.

Viața e cum e. Nu cum vrem. Dar uneori, exact așa cum avem nevoie. Cel puțin așa tind să cred.

Tu cum ai simțit aceste luni? Ce ți-au adus aceste trei luni?

Ne auzim la următorul răgaz. Cu speranța că va fi mai blând. 🙏